vremea verii a trecut prea curând
Tuesday, September 28, 2010
Saturday, September 25, 2010
Friday, September 24, 2010
Thursday, September 23, 2010
Ispita
Te-ai lăsat ispitit de o mică fată. Umeri dezgoliți, o bluză mult prea largă, un sutien de-o culoare vișinie, ochi plânși în serile târzii, păr lung și aspru, un zâmbet pierdut în necuvânt, unghii roșu pictate, roase de-o neliniște înfometată.
Dar ispita este mare și fata este mică; nu vrei să-i strivești corpul fragil. Așa că te împiedici în fum și sărutări. O dezbraci cu zâmbete perfide de rușinea ce-o poartă pe umeri ispita. "Jos cu rușinea", spui tu și îi săruți umerii goi; nu-ndrăznești să vrei mai mult.
Fata mică își aruncă mai apoi hainele murdare la podea, își strânge pletele brunete într-un coc, își cuprinde gâtul între palmele reci. Își masează fiecare mușchi încordat. Își despică temerea în liniștea unui decor stelar, undeva într-o încăpere întunecoasă. Te privește printre șuvițele de păr nearanjate; și le dă ușor cu mâna stângă de după ureche. Vrea să-ți șoptească ceva, dar ezită. Îi este teamă și de propria-i respirație, rece, îi îngheață pielea.
O privești, un corp searbăd și slăbit. O atitudine defensivă ce nu-ți spune prea multe.
Seara, când luminile se sting, oamenii se împiedică în fum și sărutări. Așa te-ai închis și tu într-o încăpere întunecoasă și crezi că vrei ce vezi.
"Dar nu este oare prea târziu să-ți spun eu că oamenii mici ca tine nu se joacă cu ispite mari ca mine?", zise dimineața.
Dimineața, când luminile se-aprind...
Wednesday, September 22, 2010
Azi adormim cu vara
Drumul spre casa
Cineva, undeva, cauta o lumina, un val.
O stea lumineaza intregul cer.
Este steaua noastra.
Ea pluteste rapid spre noi si apoi se preface in mii de licurici.
Dar azi, azi este ultima zi de vara.
Vara, cand valurile reci si spumoase sunt trezite la viata de ultimele raze de soare, licuricii mor.
Ei cad usor pe valuri, se imbata in apa sarata de mare si lucesc pentru un ultim moment.
Lumina lor paleste.
Au ajuns departe de cerul albastru.
Se aduna la mal mii si mii, ca in ultima zi de vara sa ii strangem in pumnii nostrii si sa le simtim caldura ce inca nu le-a parasit corpurile mici.
Licuricii stinsi imi aluneca printre degete.
Ii pierd din stransoare si ii las sa zboare in bataia vantului.
Fug de mine si de noi, cei care-i cuprindem in palmele reci si ii tinem incatusati.
Cu mainile goale, cu inima infierbantata si cu pielea arsa ne leganam si noi o data cu licuricii.
Vantul ne joaca pe degete, se joaca in parul meu si cu visele si sperantele mele.
Mi le duce undeva, in larg, ca sa nu le mai pot lua inapoi.
Ultimele raze de soare se impletesc si ele intr-un dans ametitor.
Imi ustura ochii, iar lacrimile imi uda obrajii.
Picaturile reci sfaraie incet pe pielea mea inabusita de caldura.
Talpile mi se incing.
Pasesc.
Ma ustura, ma invart, fug.
Totul ia foc la picioarele mele.
Pamantul luceste puternic sub ultima sclipire a soarelui de vara.
Soarele apune.
Si o data cu el si vara noastra.
Ultimele clipe se scurg si ele.
Valurile se retrag departe.
Se mai revarsa o data peste picioarele mele, isi iau ramas-bun.
Imi aplec corpul obosit peste ultimul strat, peste ultimul fir de apa ce mai uda plaja noastra pustie.
Este rece.
Il prind intre maini, dar imi scapa.
Pentru o clipa am uitat de ei.
De licurici.
Ii caut in jur si ma intreb daca s-au dus si ei.
O sclipire imi fura privirea.
Ii zaresc la piciorele mele.
Respira un aer rece in lumina slaba a unui soare deja stins.
Lumina se stinge.
Valurile au plecat de mult.
Licuricii nostrii stau inca intinsi pe plaja, asteapta o dimineata de toamna.
O intrevad si eu.
Ii simt adierea.
Licuricii incep sa tremure sub un cer liber.
« Azi adormim cu vara », soptesc ei.
Dar soaptele se pierd si ele in marea goala.
Aud scantei si le vad.
Stelele.
Cerul este plin de stele.
"Va veni o vreme cand si voi veti fi licurici pierduti", suspina o voce.
Cerul se lumineaza tot mai puternic.
In ultima noapte de vara se nasc licuricii, asa, se nasc din stele.
Mai apoi, stinsi si lipsiti de viata, se prefac in nisip uscat.
Acesta este drumul lor spre casa.
Steaua noastra si-a gasit drumul spre casa.
S-a prefacut in mii de licurici.
Licuricii ne-au incalzit suflarea atunci cand dimineata de toamna incerca sa ne-o fure.
Simt mirosul dulce de vara.
Licuricii nostrii s-au prefacut in nisip.
Nisip.
Caut mirosul dulce de vara.
Si drumul spre casa.
Acolo este si marea mea.
Cineva, undeva, cauta o lumina, un val.
O stea lumineaza intregul cer.
Este steaua noastra.
Ea pluteste rapid spre noi si apoi se preface in mii de licurici.
Dar azi, azi este ultima zi de vara.
Vara, cand valurile reci si spumoase sunt trezite la viata de ultimele raze de soare, licuricii mor.
Ei cad usor pe valuri, se imbata in apa sarata de mare si lucesc pentru un ultim moment.
Lumina lor paleste.
Au ajuns departe de cerul albastru.
Se aduna la mal mii si mii, ca in ultima zi de vara sa ii strangem in pumnii nostrii si sa le simtim caldura ce inca nu le-a parasit corpurile mici.
Licuricii stinsi imi aluneca printre degete.
Ii pierd din stransoare si ii las sa zboare in bataia vantului.
Fug de mine si de noi, cei care-i cuprindem in palmele reci si ii tinem incatusati.
Cu mainile goale, cu inima infierbantata si cu pielea arsa ne leganam si noi o data cu licuricii.
Vantul ne joaca pe degete, se joaca in parul meu si cu visele si sperantele mele.
Mi le duce undeva, in larg, ca sa nu le mai pot lua inapoi.
Ultimele raze de soare se impletesc si ele intr-un dans ametitor.
Imi ustura ochii, iar lacrimile imi uda obrajii.
Picaturile reci sfaraie incet pe pielea mea inabusita de caldura.
Talpile mi se incing.
Pasesc.
Ma ustura, ma invart, fug.
Totul ia foc la picioarele mele.
Pamantul luceste puternic sub ultima sclipire a soarelui de vara.
Soarele apune.
Si o data cu el si vara noastra.
Ultimele clipe se scurg si ele.
Valurile se retrag departe.
Se mai revarsa o data peste picioarele mele, isi iau ramas-bun.
Imi aplec corpul obosit peste ultimul strat, peste ultimul fir de apa ce mai uda plaja noastra pustie.
Este rece.
Il prind intre maini, dar imi scapa.
Pentru o clipa am uitat de ei.
De licurici.
Ii caut in jur si ma intreb daca s-au dus si ei.
O sclipire imi fura privirea.
Ii zaresc la piciorele mele.
Respira un aer rece in lumina slaba a unui soare deja stins.
Lumina se stinge.
Valurile au plecat de mult.
Licuricii nostrii stau inca intinsi pe plaja, asteapta o dimineata de toamna.
O intrevad si eu.
Ii simt adierea.
Licuricii incep sa tremure sub un cer liber.
« Azi adormim cu vara », soptesc ei.
Dar soaptele se pierd si ele in marea goala.
Aud scantei si le vad.
Stelele.
Cerul este plin de stele.
"Va veni o vreme cand si voi veti fi licurici pierduti", suspina o voce.
Cerul se lumineaza tot mai puternic.
In ultima noapte de vara se nasc licuricii, asa, se nasc din stele.
Mai apoi, stinsi si lipsiti de viata, se prefac in nisip uscat.
Acesta este drumul lor spre casa.
Steaua noastra si-a gasit drumul spre casa.
S-a prefacut in mii de licurici.
Licuricii ne-au incalzit suflarea atunci cand dimineata de toamna incerca sa ne-o fure.
Simt mirosul dulce de vara.
Licuricii nostrii s-au prefacut in nisip.
Nisip.
Caut mirosul dulce de vara.
Si drumul spre casa.
Acolo este si marea mea.
Vise mici şi mari
Mi-am luat visele și le-am înșiruit unul câte unul pe bucățele mici de hârtie. În fiecare seară, înainte de a adormi, le recitesc, cuvânt cu cuvânt, de parcă cineva va veni în timpul somnului și va vrea să mi le fure din sufletul adormit. Închid ochii, și ele, visele, încep să se joace în întreg corpul. Îmi pășesc tiptil pe palme, îmi calcă pe degete și apoi pătrund în mine, așa, atât de ușor. Pornesc de la vârfurile degetelor mele și îmi ajung în călcâie și în sclipirea ochilor. Sunt plină de vise, și dacă privești atent le zărești prin pielea uscată și rece. Lumini și culori, mici picături de fericire, mari fulgi de speranțe, o inimă plină de căldură și mult sânge într-un trup tânăr. Dar mai curând decât am crezut ceva s-a schimbat, și luminile s-au stins, iar culorile au pierit. Te-am visat; ai patruns și tu, un străin, dar mi-ai înghesuit toate visele, mici și mari, într-un colț îndepărtat în mine. Ți-ai făcut încetul cu încetul loc, le-ai înghiontit fără a mă intreba dacă eu le voi duce vreodată dorul. Ți-ai arătat frumusețea, mi-ai strălucit, mi-ai încălzit sufletul, mi-ai zâmbit și mi-ai plâns. Dar visele ca tine nu sunt eterne, ard prea puternic și prea curând. Noaptea liniștită și cu cerul său presărat de stele magice s-a încheiat; soarele a răsărit și în încăperea mea. Ca un vis ce ai fost ți-ai adunat toate cearceafurile pline de praf de stele și ai părăsit un suflet. Acum, am rămas doar eu. Și îmi caut visele ce le iubeam înainte de a te cunoaște pe tine, vis străin. Le-am pierdut urma, și le-am dus dorul noapte cu noapte. Am realizat cât am greșit, să fiu naivă și să cred în frumusețea și căldura ta a fost cea mai mare iluzie a mea. Pentru că visele ca tine au fost și răman doar iluzii purtate de vântul nopților.
Subscribe to:
Posts (Atom)