17

M-am gandit intotdeauna sa plec din acest loc si sa fiu nemuritoare. Sa fiu nemuritoare intr-o ploaie de soare, vara, pe un pamant unde nu se cutremura nimic altceva decat pielea mea. Si as mai vrea, nemuritoare fiind, sa nu ma mai caute nimeni de-acasa, sa uite numele si chipul meu. O sa-i caut eu dupa o vreme, cand ma voi speria, cum ca dragostea mea pentru ploaia de soare este prea mare, dar ei nu vor mai fi, pentru ca ei sunt muritori. Ma voi intoarce in locul nemuririi iar, unde se ploua in culoare solara si voi vedea aceleasi chipuri calde, chipurile si locul pentru care trupul meu a secat de sange. Imi voi aminti de vechea eu si ma va invalui furtuna. Simt un tremur cand privesc in ochii furtunii, inainte puteam spune ca imi este teama, dar acum cand ma aflu in mijlocul ei realizez ca ma vrajeste si ca ma duce vantul cu el odata in locuri nevazute si nestiute. Realizez ca o iubesc. Imi intind trupul pe pamantul ce nu a incetat niciodata sa imi iubeasca umerii si se preface in valuri mari, ma cuprind in brate si ma fura, imi mangaie gatul si pieptul, sunt a marii. Agonizand cumva, intre nemurire si un inec intr-o mare de iubire, am realizat ca tu esti toate astea pentru mine: ploaia de soare, pamantul, furtuna si marea. Din ziua aceea nu m-am mai intors niciodata la ce am fost inainte sa imi doresc sa fiu nemuritoare. Doar asa iti pot spune ca te iubesc in fiecare zi, mereu.