A.H.

 

A fost o vreme cand credeam ca sunt curajoasa. A fost o vreme, nu de mult, cand credeam ca am asta in sange, dorinta de a trece chiar si peste cel mai inalt prag. Dar chiar daca am spus ca acea vreme nu a fost demult, am senzatia ca a trecut o eternitate de cand nu mai lupt, de cand am ramas cu un gol in mine si nimic mai mult, nimic de luptat pentru, nimeni de luptat pentru si nimeni care sa lupte pentru mine. Parca a fost acum mult timp cand gaseam fericirea in fiecare cuvant de cantec sau zi de vara. Dar oare chiar a trecut o eternitate de cand simteam acea vapaie in mine sau am lasat eu sa se stinga incet in mine? Azi este treisprezece februarie. Am renuntat sa numar zilele de cand focul s-a stins si renunt la tot ce inseamna mai inainte de acest moment. Iti mai spun doar atat: iau un singur lucru cu mine de acum inainte, curajul pe care l-am redescoperit chiar azi. Totul s-a petrecut intr-o sclipire de ninsoare, invadandu-mi fiecare coltisor de trup, din varful degetelor si pana la inima, m-a aprins din nou; eram ca un soare de vara in cea mai rece zi a anului. Stii ce inseamna asta? Inseamna ca de azi am pentru ce si cine sa lupt. Si poate ca nu stiu exact care sunt acele lucruri sau acele persoane pentru care trebuie sa lupt, dar ele exista, sunt acolo undeva. Inseamna ca de azi am curajul sa iubesc din nou!