Cezar a iubit o fată.
Și Cezar a iubit-o de luni până duminică, de la prima ploaie până la primii fulgi de nea, de la răsăritul unor raze fragede și până la apusul unui soare trecut.
I-a dăruit sărutari pe piele și zâmbete pe pleoape.
Și fata îl iubea și ea, îi cuprindea obrajii între palmele ei reci și se juca cu privirea lui, îl amăgea și îl pierdea printre pletele ei roșcate.
Și el se lăsa pierdut, îi simțea mirosul pielii și-i săruta mâinile și-i lua vârfurile degetelor și i le plimba pe buzele lui încet și ușor. Zâmbea când ea-și trăgea rușinată mâna dintr-a lui. El i-o cuprindea înapoi și îi picta cu atingeri fine unghiile micuțe și roșii. O privea mai apoi, se apropia de gâtul ei subțire, iar ea-i simțea respirația pe piele și el îi șoptea încet versul unui cântec pierdut de vară. O vedea roșie toată și o cuprindea în brațe. Se așezau amândoi pe scările unei clădiri vechi și își petreceau ore și zile privind cum încă o frunză cade și ea la pământ răpusă de magia pierdută a unei zile de toamnă.

Cezar a iubit o fată.
Și Cezar a iubit-o la nebunie. I-a iubit sufletul și vârfurile degetelor și zâmbetul și râsetul și picioarele stângi și privirea senină și florile mici și albe din păr. I-a dăruit tot, dimineți și nopți, stropi de ploaie și de strălucire. A stat lângă ea și i-a mângâiat pletele roșcate, i-a sărutat genunchii, i-a adormit grijile, i-a înăbușit plânsul și i-a spus povestea lui, i-a dăruit inima lui.

Dar a trecut prea mult timp de atunci.
Acum Cezar iubește o alta fată.
Dar el nu mai iubește ca inainte, nu mai iubește o piele cu miros de scorțișoară.