Drumul spre casa
Cineva, undeva, cauta o lumina, un val.
O stea lumineaza intregul cer.
Este steaua noastra.
Ea pluteste rapid spre noi si apoi se preface in mii de licurici.
Dar azi, azi este ultima zi de vara.
Vara, cand valurile reci si spumoase sunt trezite la viata de ultimele raze de soare, licuricii mor.
Ei cad usor pe valuri, se imbata in apa sarata de mare si lucesc pentru un ultim moment.
Lumina lor paleste.
Au ajuns departe de cerul albastru.
Se aduna la mal mii si mii, ca in ultima zi de vara sa ii strangem in pumnii nostrii si sa le simtim caldura ce inca nu le-a parasit corpurile mici.
Licuricii stinsi imi aluneca printre degete.
Ii pierd din stransoare si ii las sa zboare in bataia vantului.
Fug de mine si de noi, cei care-i cuprindem in palmele reci si ii tinem incatusati.
Cu mainile goale, cu inima infierbantata si cu pielea arsa ne leganam si noi o data cu licuricii.
Vantul ne joaca pe degete, se joaca in parul meu si cu visele si sperantele mele.
Mi le duce undeva, in larg, ca sa nu le mai pot lua inapoi.
Ultimele raze de soare se impletesc si ele intr-un dans ametitor.
Imi ustura ochii, iar lacrimile imi uda obrajii.
Picaturile reci sfaraie incet pe pielea mea inabusita de caldura.
Talpile mi se incing.
Pasesc.
Ma ustura, ma invart, fug.
Totul ia foc la picioarele mele.
Pamantul luceste puternic sub ultima sclipire a soarelui de vara.
Soarele apune.
Si o data cu el si vara noastra.
Ultimele clipe se scurg si ele.
Valurile se retrag departe.
Se mai revarsa o data peste picioarele mele, isi iau ramas-bun.
Imi aplec corpul obosit peste ultimul strat, peste ultimul fir de apa ce mai uda plaja noastra pustie.
Este rece.
Il prind intre maini, dar imi scapa.
Pentru o clipa am uitat de ei.
De licurici.
Ii caut in jur si ma intreb daca s-au dus si ei.
O sclipire imi fura privirea.
Ii zaresc la piciorele mele.
Respira un aer rece in lumina slaba a unui soare deja stins.
Lumina se stinge.
Valurile au plecat de mult.
Licuricii nostrii stau inca intinsi pe plaja, asteapta o dimineata de toamna.
O intrevad si eu.
Ii simt adierea.
Licuricii incep sa tremure sub un cer liber.
« Azi adormim cu vara », soptesc ei.
Dar soaptele se pierd si ele in marea goala.
Aud scantei si le vad.
Stelele.
Cerul este plin de stele.
"Va veni o vreme cand si voi veti fi licurici pierduti", suspina o voce.
Cerul se lumineaza tot mai puternic.
In ultima noapte de vara se nasc licuricii, asa, se nasc din stele.
Mai apoi, stinsi si lipsiti de viata, se prefac in nisip uscat.
Acesta este drumul lor spre casa.
Steaua noastra si-a gasit drumul spre casa.
S-a prefacut in mii de licurici.
Licuricii ne-au incalzit suflarea atunci cand dimineata de toamna incerca sa ne-o fure.
Simt mirosul dulce de vara.
Licuricii nostrii s-au prefacut in nisip.
Nisip.
Caut mirosul dulce de vara.
Si drumul spre casa.
Acolo este si marea mea.
Cineva, undeva, cauta o lumina, un val.
O stea lumineaza intregul cer.
Este steaua noastra.
Ea pluteste rapid spre noi si apoi se preface in mii de licurici.
Dar azi, azi este ultima zi de vara.
Vara, cand valurile reci si spumoase sunt trezite la viata de ultimele raze de soare, licuricii mor.
Ei cad usor pe valuri, se imbata in apa sarata de mare si lucesc pentru un ultim moment.
Lumina lor paleste.
Au ajuns departe de cerul albastru.
Se aduna la mal mii si mii, ca in ultima zi de vara sa ii strangem in pumnii nostrii si sa le simtim caldura ce inca nu le-a parasit corpurile mici.
Licuricii stinsi imi aluneca printre degete.
Ii pierd din stransoare si ii las sa zboare in bataia vantului.
Fug de mine si de noi, cei care-i cuprindem in palmele reci si ii tinem incatusati.
Cu mainile goale, cu inima infierbantata si cu pielea arsa ne leganam si noi o data cu licuricii.
Vantul ne joaca pe degete, se joaca in parul meu si cu visele si sperantele mele.
Mi le duce undeva, in larg, ca sa nu le mai pot lua inapoi.
Ultimele raze de soare se impletesc si ele intr-un dans ametitor.
Imi ustura ochii, iar lacrimile imi uda obrajii.
Picaturile reci sfaraie incet pe pielea mea inabusita de caldura.
Talpile mi se incing.
Pasesc.
Ma ustura, ma invart, fug.
Totul ia foc la picioarele mele.
Pamantul luceste puternic sub ultima sclipire a soarelui de vara.
Soarele apune.
Si o data cu el si vara noastra.
Ultimele clipe se scurg si ele.
Valurile se retrag departe.
Se mai revarsa o data peste picioarele mele, isi iau ramas-bun.
Imi aplec corpul obosit peste ultimul strat, peste ultimul fir de apa ce mai uda plaja noastra pustie.
Este rece.
Il prind intre maini, dar imi scapa.
Pentru o clipa am uitat de ei.
De licurici.
Ii caut in jur si ma intreb daca s-au dus si ei.
O sclipire imi fura privirea.
Ii zaresc la piciorele mele.
Respira un aer rece in lumina slaba a unui soare deja stins.
Lumina se stinge.
Valurile au plecat de mult.
Licuricii nostrii stau inca intinsi pe plaja, asteapta o dimineata de toamna.
O intrevad si eu.
Ii simt adierea.
Licuricii incep sa tremure sub un cer liber.
« Azi adormim cu vara », soptesc ei.
Dar soaptele se pierd si ele in marea goala.
Aud scantei si le vad.
Stelele.
Cerul este plin de stele.
"Va veni o vreme cand si voi veti fi licurici pierduti", suspina o voce.
Cerul se lumineaza tot mai puternic.
In ultima noapte de vara se nasc licuricii, asa, se nasc din stele.
Mai apoi, stinsi si lipsiti de viata, se prefac in nisip uscat.
Acesta este drumul lor spre casa.
Steaua noastra si-a gasit drumul spre casa.
S-a prefacut in mii de licurici.
Licuricii ne-au incalzit suflarea atunci cand dimineata de toamna incerca sa ne-o fure.
Simt mirosul dulce de vara.
Licuricii nostrii s-au prefacut in nisip.
Nisip.
Caut mirosul dulce de vara.
Si drumul spre casa.
Acolo este si marea mea.
No comments:
Post a Comment