Ispita

Te-ai lăsat ispitit de o mică fată. Umeri dezgoliți, o bluză mult prea largă, un sutien de-o culoare vișinie, ochi plânși în serile târzii, păr lung și aspru,  un zâmbet pierdut în necuvânt, unghii roșu pictate, roase de-o neliniște înfometată.

Dar ispita este mare și fata este mică; nu vrei să-i strivești corpul fragil. Așa că te împiedici în fum și sărutări. O dezbraci cu zâmbete perfide de rușinea ce-o poartă pe umeri ispita. "Jos cu rușinea", spui tu și îi săruți umerii goi; nu-ndrăznești să vrei mai mult.

Fata mică își aruncă mai apoi hainele murdare la podea, își strânge pletele brunete într-un coc, își cuprinde gâtul între palmele reci. Își masează fiecare mușchi încordat. Își despică temerea în liniștea unui decor stelar, undeva într-o încăpere întunecoasă. Te privește printre șuvițele de păr nearanjate; și le dă ușor cu mâna stângă de după ureche. Vrea să-ți șoptească ceva, dar ezită. Îi este teamă și de propria-i respirație, rece, îi îngheață pielea.

O privești, un corp searbăd și slăbit. O atitudine defensivă ce nu-ți spune prea multe.

Seara, când luminile se sting, oamenii se împiedică în fum și sărutări. Așa te-ai închis și tu într-o încăpere întunecoasă și crezi că vrei ce vezi.

"Dar nu este oare prea târziu să-ți spun eu că oamenii mici ca tine nu se joacă cu ispite mari ca mine?", zise dimineața.

Dimineața, când luminile se-aprind...